Home / Blog / Suflete…

Suflete…

M-am intors si esti atat de schimbat, atat de schimbat incat ma intreb daca atunci cand iti spun ca tin la tine chiar o fac. Nu mai esti acelasi. Schimbat la 180 de grade intr-un timp atat de scurt. Tu care mereu vrei sa stai deasupra mea, tu care judeci mereu prin tacere, tu care imi analizezi defectele de parca as fi unica persoana ce greseste, tu care pur si simplu nu ma mai privesti asa cum o faceai.

Omul care ar trebui sa ma ridice la cer si ma coboara in iad, omul care ar trebui sa ma faca fericita, dar imi sterge zambetele unul cate unul, omul care ar trebui sa aiba grija sa nu am ochii inrositi, dar care ii face sa lacrimeze de cate ori are ocazia, omul care ar trebui sa-mi reintregeasca sufletul si care totusi il face bucatele ori de cate ori are ocazia.

Nu. Nu e cel care l-am cunoscut sau cel putin nu parea asa. Da stiu. Eu sunt persoana care mereu spune ca nu trebuie sa stai intr-o relatie daca nu ti-e bine si eu nu aplic aceasta teorie. Nu o aplic pentru ca nu pot. Pentru ca el e cel in fata caruia sunt slaba, el e cel caruia ii ofer sentimente indiferent de ce ar face, el e cel caruia ii ofer explicatii chiar si atunci cand ele nu-si au rostul.

Lupt si pana dincolo de imposibil pentru binele ala care pare ca se indeparteaza tot mai mult cu fiecare 24 de ore ce se sfarsesc, binele ala pentru care m-am sacrificat pe mine si pe altii, binele ala pentru care am calcat pe cadavre, binele ala care cred ca nu e pentru mine.

Da. Mi se rupe sufletul. Sa vad ca trebuie sa muncesc sa ajung unde eram, sa vad ca din nou trebuie sa iau totul pas cu pas sa construiesc ceva ce va sfarsi prin a fi o ruina. Sper la bine, lupt pentru el si pentru ce primeam inainte neconditionat, imi asasinez sufletul, parerile, caracterul ala orgolios caruia nimeni nu-i facea fata si ma intreb daca toate astea au vreun rost. Acum insa nu mai conteaza rostul ci conteaza sa ajung la final. Ce final? Ce mai conteaza…

Atatea vise, mereu aceleasi, de o bucata de vreme mereu alaturi de el. Atatea vise de care uneori simt ca nu-i mai pasa; si totusi cred ca a fi slaba ar insemna sa renunt acum. Sa plec infranta dintr-un razboi ce am mari sanse sa-l pierd. Nu voi face asta. Prefer sa mor pe campul de lupta, pe campul ala unde mi-a zambit si m-a privit cum doar el poate s-o faca, pe campul ala unde mi-am dorit pentru prima oara sa fiu a lui si sa fie al meu, pe campul ala unde “eu” si “el” au devenit “noi”.

Povestea asta ma poate costa mai mult decat imi permit.

Tot din acceiasi categorie

99 de zile

Dimineata voiam sa scriu ceva frumos, acum trebuie sa scriu o scrisoare de ramas bun …

Leave a Reply

%d bloggers like this: